Solilocvia reprezinta boala vorbitului de unul singur. O tendinta spre monolog sau, mai concret, discutia individului cu sinele. Desi, din punct de vedere psihiatric, solilocvia e considerata o afectiune, unii specialisti considera ca a vorbi de unul singur sta in firea noastra, deci reprezinta o stare de normalitate, pana la un punct.
Nu exista om care n-a vorbit, macar o data in viata, cu sinele sau cu animalul sau de companie. Daca un astfel de monolog se intampla in intimitate, nu e bai. Problemele apar atunci cand te afli in societate. Exista riscul major sa primesti o eticheta de nebun din partea oamenilor. Sigur ca amprenta poate fi eronata. Daca vorbesti singur in soapta, toci marunt din buze si iti vezi de drumul tau, fara tulburari grave de comportament, atunci nu esti sarit de pe fix. Mintea doar incearca sa rezolve anumite situatii sa te impinga catre deciziile cele mai bune. Implicarea, uneori, e atat de mare incat pierzi contactul cu realitatea si in felul acesta ajungi sa scapi cuvinte cu voce tare, fara sa constientizezi fenomenul. In plus, cand vorbesti de unul singur, diminuezi intensitatea emotionala care te ingreuneaza cateodata mai mult decat poti suporta.
De altfel, multi copii vorbesc, la un moment dat, singuri. Asta nu inseamna ca sunt anormali. Din contra, monologul ii ajuta sa se adapteze mai usor lumii adultilor, sa-si dezvolte imaginatia si sa se exprime.
